Diabolicul regizor şi drama mondială

Eram mult mai naiv decât sunt acum, cu 7 ani în urmă când mi-am spus pentru prima oară ca lumea asta e o mascaradă uriaşă, o piesă de teatru perfect regizată dintr-un colţ în care, regizorul este de fapt cea mai malefică creatură coborâtă pe pământ. Politică, afaceri, conflicte, revoluţii, lovituri de stat, războaie, sunt toate capitole din marea dramă a planetei, în care realitatea e mai crudă decât opera pe care o inspiră şi în care totul de la Kosovo până la 9/11 este regizat.
Am retrăit acest sentiment, urmărind filmul „The Hunting Party” realizat pe baza unui articol din revista „Esquire” în care jurnalistul Scott Anderson ridică o întrebare cutremurătoare „Cum l-am putut găsi pe cel mai vânat criminal de război, când C.I.A.-ul n-a putut”. Povestea e legată de Radovan Karadzic, unul din „artizanii” măcelurilor din Bosnia-Herzegovina, într-un război atât de sângeros încât mi se face silă când văd cu câtă uşurinţă îl tratează unii politicieni amatori de autonomii cu orice preţ.
Insinuarea este simplă şi absolut realistă, anume că nici una din marile organizaţii militare şi strategice din lume nu vrea cu adevărat să găsească astfel de monştri precum Karadzic sau Bin Laden, pentru că ei fie sunt doar actori în această oribilă piesă de teatru pe care umanitatea inconştient o joacă, fie au ajuns la înţelegeri cu aşa-zisele puteri, dornice să menţină fierbinţi zone conflictuale şi interese înalte. Cum altfel Karadzic a publicat două cărţi în timp ce, vezi Doamne, întreaga planetă e pe urmele lui.
Sincer, nu cred într-o prea mare componentă reală nici în acest film, nici în articolul ce i-a fost bază, ci cred că totul e o „metaforă” a realităţii, singurul mod în care astăzi mai poţi trage semnale. E totuşi un semn că mai există jurnalişti cu conştiinţă dar şi că Hollyood-ul la rândul său capătă un din ce în ce mai puternic simţ al conştiinţei. Oamenii care prind fărâmituri de adevăr nu mai vor să le ţină pentru ei.
Ce am înţeles eu e că sistemul este minuţios gândit şi tinde spre perfecţiune. „Piesa de teatru” este jucată de mulţi actori care-şi ştiu perfect rolul, dar nu ştiu ce rol joacă ceilalţi actori. În felul acesta doar el, regizorul diabolic, poate pune rolurile cap la cap şi să înţeleagă esenţa. Pentru a vă face să înţelegeţi mai bine, vă voi spune că nu există preşedinte, premier, şef de serviciu de securitate sau ambasador, care să nu-şi ştie rolul. Ştie exact ce are de făcut, nu mai mult, nu mai puţin şi de multe ori inconştient, îşi joacă perfect partitura. Totul merge din vârf până la pionii mărunţi care momiţi cu mirajul puterii şi animaţi de interese meschine, susţin idei, politici sau chiar conflicte, fără a fii conştienţi de implicaţiile vorbelor şi faptelor lor, fără a-şi da seama că într-un colţ un regizor diabolic îşi râde în barbă.
Au fost şi în Bosnia deputaţi şi senatori, oameni „ai poporului” care au folosit cuvinte precum libertate, bunăstare, democraţie sau de ce nu... autonomie, fără să gândească de fapt că ei îi servesc perfect pe cei dornici de a crea un război cumplit. Sunt şi printre noi astfel de oameni, care inconştient sau nu, manipulează, îndobitocesc şi uneori chiar şi conduc. Ţine de puterea noastră de distincţie să facem diferenţa între cine merită şi cine NU merită ascultat, între cine e un pion pe tabla de şah a diabolicului regizor şi cine nu.
Poate că mulţi regretaţi că nu veţi cunoaşte sau înţelege, esenţa dramei mondiale, interesele ei, secretele ei, mizeria ei şi victimele ei. Nu faceţi asta, aţi fi probabil mult prea oripilaţi şi descumpăniţi, pentru a mai putea trăi măcar o zi...